Toleranță / intoleranță

Dan Caragea

Nu ştiu ce ar trebui să înţelegem mai degrabă prin „toleranţă”: să fie vorba de un sentiment, de o stare de spirit, de o judecată, de o trăsătură de personalitate, de o atitudine sau un comportament uman?

Poate că „toleranţă”, sau opusul acesteia, „intoleranţa”, presupune întregul hexagon care face ca emoţiile, trăirile, credinţele, judecăţile, faptele şi manifestările oamenilor să fie un tot dinamic, o reţea de cauze şi efecte interschimbătoare şi în continuă devenire.

„A tolera” însemna, încă din latina clasică, „a suporta, a îndura”. „Permit, îngădui (trec cu vederea) lucruri pe care aş avea dreptul ori puterea să le opresc”, scrie, în dicţionarul său, A. Scriban, în 1939. Deşi atestat abia în secolul al XIV-lea în franceză, cuvântul „toleranţă”, exprimă una din virtuţile cardinale ale creştinismului, religie a iubirii aproapelui şi a blândeţii de miel. În numele acestor valori, se va ridica Erasmus din Rotterdam în apărarea celor urgisiţi şi acuzaţi de erezie. John Locke va scrie şi el, la vremea sa, o importantă A Letter Concerning Toleration, în 1699, iar Voltaire un cunoscut Traité sur la tolérance, în 1763.

Nu trebuie să confundăm însă acest concept „iluminat” (și aici fac aluzie la Voltaire) nici cu nepăsarea, nici cu supunerea, nici cu indulgenţa, nici cu îngăduinţa spiritelor moi sau indiferente, pentru că „toleranţa” se naşte dintr-o lungă şi migăloasă şlefuire raţională a impulsului primitiv de manifestare, sub diverse forme, a agresivității. Este opera supraeului, adică a conștiinței, privind modul de a ne judeca semenii. În numele umanului și umanismului (în sens larg), toleranța ne înalţă, ne înnobilează și ne desăvârşeşte moral ca persoană.

Dimpotrivă, „intoleranţa” apare în ochii celorlalţi că o manifestare excesivă, nestăpânită şi intransigentă, aşa cum întâlnim la personalităţile paranoide. „Intoleranţii” resping cu suficienţă şi cu duritate ideile sau faptele ce nu le sunt pe potrivă, cu o exagerată siguranţă de sine asupra adevărului, cu o convingere care, deşi neunanimă, este proclamată ca universal valabilă. „Intolerantul” este falsul tribun, cu gesturile lui teatrale şi chipul pătruns de importanţa ideilor ce îi răsună, mesianic, în cap.

În toate împrejurările, dar mai ales în disputele civice, persoanele intolerante se manifestă cu iritare şi agresivitate, blocând, nediplomatic, căile de comunicare, șansele înţelegerii, ale negocierii sau compromisului. „Intolerantul” este lipsit de flexibilitate, de arta argumentării, nu se poate purta nici molâu nici machiavelic. Ne putem întreba ce motivaţie îl mână: o exagerat de bună imagine de sine, autostima hipertrofiată, despotismul afectiv, dispreţul pentru diferenţă sau propensiunea spre fanatism?

Persoanele intolerante pierd întotdeauna la masa verde pentru că nu pot transforma lozincile în argumente, urletele în voce temperată, ură pentru cei diferiţi în compasiune. Altminteri, iată marea lecţie a lui Voltaire: „Je n’aime pas vos idées, mais je me batterai jusqu’à la mort pour que vous puissiez les exprimer.”(Nu îmi plac deloc ideile voastre, dar mă voi bate până la moarte pentru ca voi să le puteţi exprima.) Cam așa ne vorbea și Ion Rațiu despre atitudinea democratului…

Intolerance ExecutionDin filmul Intolerance, 1916

Scrie un comentariu

Din categoria SENTIMENTE

Legătură

Dan Caragea

Legătura este un termen ușor desuet, folosit, ca în franceză, pentru o „relație de rudenie, de dragoste sau de prietenie”, după cum ne arată DEX-ul. Putem spune: legături de rudenie sau legături de prietenie, dar înțelesul este diferit când ne referim la fiecare dintre acestea. Astfel, legăturile de rudenie sunt inalterabile, cele de prietenie sunt, de obicei, durabile, dar când pomenim de o legătură amoroasă sugerăm mai degrabă superficialitatea relației. Spunem „am o legătură” sau, mai nou, „sunt într-o relație”, fără ca nimeni să priceapă prea bine despre ce este vorba. Când ne exprimăm astfel, fugim de clarificări, descrieri și evaluări. În mod paradoxal, „legătura” este o relație mai „slabă”. Cum însă dicționarul, fără un excurs istoric, nu ne este de ajuns, va trebui, desigur, să căutăm înțelesuri prin texte vechi și mai noi.

Despre prietenie scria A. D. Xenopol în Istoria ideilor mele, un manuscris de 73 de pagini:

„Cea dintâi legătură [s.n.] a inimei mele în afară de frați și părinți, fu aceea cu vărul meu, Emil Costinescu, care închegă pentru mult timp o comunitate de gândiri și un schimb de cugetări între noi, despre care voiu vorbi mai la vale, întrucât a avut o înrâurire asupra desvoltării mele intelectuale, mai ales în ce privește cunoștințele mai desăvârșite ale limbei franceze.”

În romanul Adela, G. Ibrăileanu, reușește câteva bune pagini de analiză a ipotezei îndrăgostirii unei tinere de un bărbat matur:

„Dacă nu-i sunt indiferent, sentimentul ei este o simplă iluzie psihică. Adela ia drept iubire sentimentele ei bune pentru mine, din care a făcut un mănunchi legat în voința de a mă iubi. După realizare, s-ar deștepta și, inconștient, mi-ar reproșa mie iluzionarea și decepția ei. Iar în ipoteza, obraznică și absurdă, că Adela mă iubește cu adevărat, fericirea infinită, care ar sfida legile universului, ar fi trecătoare. În ipoteza asta extravagantă, ar trebui să-i cer mâna (din toate expresiile), a cere mâna pe care e liberă să o dea, fără a lua toate obligațiile față de ea și fără a masca și înnobila legătura [s.n.] prin toate formele și ritualele, cu atât mai potrivite scopului cu cât mai nelogice și mai ridicole din punct de vedere realist, este cea mai gravă ofensă pentru ea, numească-se această legătură [s.n.] amor liber, căsătorie liberă, ori alt cuvânt sonor, prestigios mai ales în țările noi și bun ca să justifice în chip ipocrit egoismul brutal al bărbatului. Dar pe o femeie pe care aș înjosi-o și care s-ar înjosi n-aș mai putea s-o prețuiesc.”

Firește personajul masculin e chinuit de „problema morală” a iubirii necuvenite. Tot Ibrăileanu ne spune peremptoriu în Eternul feminin:

„Fără iubire și chiar fără simpatie, un bărbat poate să aibă legături [s.n.] cu o femeie; o femeie, fără niciun sentiment pentru bărbat, nu poate să aibă legături [s.n.], decât cu un adânc dezgust…”.

Când vorbim de legături amoroase ne referim, așadar, la relații împlinite sexual, dar fără acea rezonanță profundă care caracterizează iubirea. „A avea o legătură cu cineva…” implică o conotație depreciativă la adresa celuilalt. Este un fel de a expedia subiectul în sertarul lucrurilor fără prea mare importanță.

Poate că o mai bună instruire psihologică o putem dobândi citind romanul lui Choderlos de Laclos, Legăturile periculoase (1782), o carte de referință pentru arta seducției și mentalitatea libertină. Trofeul îl constituie aici pierderea inocenței. Dorința de a poseda o femeie, mărturisește protagonistul, vine din nevoia de a evita situația ridicolă de a se îndrăgosti de ea. Iată și o generalizare:

„L’homme jouit du bonheur qu’il ressent, et la femme de celui qu’elle procure. Le plaisir de l’un est de satisfaire des désirs, celui de l’autre est surtout de les faire naître.”

…Și cu aceasta credem că am lămurit întrucâtva semantismul termenului legătură în vocabularul amoros.

La o sută de ani de la scrierea romanului Adela, ne putem întreba dacă în ochii publici legătura dintre o tânără, uneori o adolescentă, și un bărbat matur este astăzi la fel de nefirească. Citim în Adevărul (29.08.2015) opina psihologului Oana Vasiu:

„Avantajul unei relaţii cu un partener în vârstă este că acesta este mai experimentat decât un altul mai tânăr, fiind capabil să ofere îndrumare, răbdare, înțelegere, sprijin în evoluţia partenerului mai tânăr, oferă siguranţă şi stabilitate. Deoarece diferența de vârstă între parteneri poate ajunge până la două generaţii, unul dintre aspectele negative ţine de expectanţa ca partenerul mai tânăr să rămână singur la bătrâneţe, ca nevoile sale psiho-emoţionale, sexuale, sociale sau financiare să nu mai poată fi împlinite odată cu avansarea în vârstă a celuilalt. Astfel de relaţii pot rezista în timp, în situaţia în care motivele ambilor parteneri de a alege acest tip de relaţie rămân aceleaşi. Este important ca partenerii să aibă activităţi comune, să se bucure de timpul petrecut împreună, să îşi discute deschis emoţiile şi dificultăţile în gestionarea relaţiei, să îşi manifeste iubirea.”

Așadar, intimitatea este, deopotrivă, o redută, dar și o cetate cu porțile deschise, ceva de care ne temem, dar și ceva pe care o putem oferi celorlalți după bunul plac. Diferența de vârstă pare a nu mai avea aceeași forță morală prohibitivă în lumea de azi. Legăturile amoroase, așa cum am văzut, se înfruptă din intimitatea celuilalt, dar fără efortul de ne dărui pe deplin. Este vorba, cum bine sugerează ultimul articol, de relații efemere, superficiale, oportuniste și… la modă (un trend ascendent, cum se spune). Naturile masculine le preferă, cel mai adesea, pentru că astfel de relații satisfac nevoia de simplitate erotică și de dominare a bărbatului. Femeile le acceptă, de cele mai multe ori, din lipsa alternativei. Când legătura devine neconfortabilă, prin inerție și rutină, judecata morală o taie, așa cum se tăie o sfoară. Nu se pomenește de drame, de prăbușiri psihice. Terapia curentă: legătura se reface prin noi legături.

Trăind neîndoios într-o epocă a dezordinii amoroase. Presupun că frecvența și frenezia cu care se leagă și se dezleagă oamenii vor conduce, treptat, la o epuizare psihosocială a persoanei (fie bărbat, fie femeie), cu riscul de a deveni cu toții ființe nevrotice prin excelență.

Leszek Paradowski

© Leszek Paradowski

Scrie un comentariu

Din categoria SENTIMENTE

Intimitate

Dan Caragea

Intimitate este un derivat cult din lat. intimus, din care provine „intim”. Intimus este forma de superlativ al adjectivul lat. interior, însemnând „partea cea mai profundă, esența lucrurilor”. Dicționarul tezaur al limbii franceze (TLF) definește intimitatea ca „viața interioară profundă, natura esențială (a cuiva), cea care rămâne, în general, ascunsă sub aparențe, impenetrabilă analizei”. În mod obișnuit, intimitatea este considerată un atribut al sufletului, fiind integrată în sistemul euro-american de valori, în culturile care pun accentul pe individualitate, prin opoziție cu culturile solidarității.

  1. Îmi reprezint intimitatea ca pe un locaș cald și confortabil, ferit de iscoditori curioși, o parte extrem de vie a ființei în care sălășluiesc, ca într-o minusculă încăpere, gânduri, amintiri, sentimente dezvăluite arareori, dar niciodată pe deplin. Cheia care face ca intimitatea să fie tăinuită se numește rușine sau pudoare. Alții îi spun prudență sau chiar înțelepciune. Învățam de foarte devreme că dezvăluirea intimității e un lucru periculos. Intimitatea e arhiva noastră secretă, iar revelarea unei informații intime este un act de curaj.

„Toate gândurile, toate amintirile și toate viziunile pe care le vedeam dincoace de pleoape, pier scufundate în același întuneric călduț din interiorul pielii care le absoarbe fără urmă. În temperatura aceasta călduță și în intimitatea aceasta fără nume zac perfect indiscernabile și putându-se confunda una cu alta, toate amintirile, toate sentimentele, tot ce credem că a fost vreodată important în viața noastră. Putem să evocăm cutare sau cutare amintire și nimic nu ne indică valoarea mai mare sau gravitatea și importanța ei față de cealaltă. Se întâmplă chiar că ceea ce am crezut odinioară grav și extrem de dramatic să apară șters, palid, anemic, în lumina unei desuetudini ce ar da poate senzația tristeții, dacă n-ar da-o pe aceea a plictiselii, în timp ce amănunte de ultima mână, vreau să spun, care atunci când „s-a petrecut“ amintirea erau respinse în «neînsemnat», să ni se pară cu totul revelatoare și extraordinare.” (Max BLECHER, Vizuina luminată)

Spațiul intimității este un spațiu interior și secret, cunoscut celuilalt doar prin mărturisiri sau intuiții, dacă i-am îngăduit să ne cunoască. Când spunem „adâncul sufletului” sau „adâncul inimii” vrem să spunem că viața noastră interioară este profundă, ascunsă sub carapacea aparențelor și, la urma urmei, de nepătruns. Este locul unde doar Dumnezeu poate vedea, după spusele credincioșilor.

În celebra sa „Poetica a spațiului”, Gaston Bachelard aducea în discuție mobilierul intimității și intimitatea unor piese de mobilier: sertare, cufere, dulapuri, locurile unde curiozitatea ne împinge să cotrobăim. Fără acest gen de obiecte, spune Bachelard, „vieții noastre intime îi lipsește modelul intimității”.

Atunci când se vorbește despre acea perioadă între copilărie și adolescență, portughezii folosesc adesea expresia „vârsta dulapului”. La pubertate, băieții, dar mai ales fetele, tind să se închidă în ei, să nu mai comunice ușor cu părinții. Metafora închiderii pare preluată din Bachelard.

Evident, ca tot ceea ce este sufletesc, intimitatea nu este doar o temă a vieții, ci și a literaturii și artei. Romantismul și, ulterior, modernismul, au excelat în revelarea și analiza ei. Poezia, dar și proza modernă vor sonda tot mai insistent și cu o mare măiestrie psihologică, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, labirintul intimității.

  1. „Viața intimă”, prin care mai demult se înțelegea și viața de familie, chiar și relațiile prietenești profunde, se referă, îndeosebi, la viața sexuală a unui individ sau a unui cuplu. Este o dimensiune a ființei, un drept recunoscut și protejat de lege, deși, în vremurile actuale, asistăm la o invadare constantă a vieții private și la transformarea acesteia în spectacol.

Trăim un timp al dezvăluirii și exhibiției alimentate de foamea spectatorilor de a devora intimități: ale corpurilor, ale gândurilor, ale sexualității. Multe persoane ajung să își vândă intimitatea în spectacole televizate, unde „secretele” sunt scoase mereu la iveală, și chiar fabricate, pentru un public tot mai vorace, un fel de partener exclus, dar complice.

Trăim în cea mai erotizată dintre lumile posibile și nu este de mirare că facem tot mai greu față acestei dezordini amoroase și supraîncărcării fantasmatice. Indiferent de vârstele permise pentru audiență, realitate este că privitul „pe gaura cheii” a devenit un obicei frecvent chiar și la copii. Socotind că tot ce am vrea să ascundem este ușor descoperit printr-o banală navigație pe Internet, nu ne rămâne decât să înfruntăm situațiile, oricât de delicate ni s-ar părea.

Louis Treserras© Louis Treserras

Scrie un comentariu

Din categoria SENTIMENTE